Ion Luca Caragiale 160 de ani de la naştere

             Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, tatăl fiind de origine aromân iar mama de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

*

       Imaginaţi-vă potrivire – să zici că-i dinadins: 2012, an electoral, e şi anul în care se împlineşte un secol de cînd Caragiale se uită la noi de sus. Dacă ar fi să fac pe cititorul în zodii, aş zice că, fiind anul lui Caragiale, vom râde mult. Nu vom fi şi mai deştepţi, asta e sigur, dar mulţi dintre noi se vor strădui să pară.

     Pupindosiştii de toate culorile îşi vor face datoria. Ipistaţii de azi vor număra steagurile şi nu le va ieşi socoteala – poate unul, două să le fi dat jos vîntul, coane Fănică! Baronii locali, aceşti strănepoţi ai lui Trahanache altoiţi cu liber-schimbismul lui Caţavencu, se vor agita cu foloase personale prin judeţe. Damele politice vor trage sfori. Brînzovenescu şi Farfuridi se vor teme pe bună dreptate de trădare, drept care vor trimite anonime la DNA.

     Cetăţeanul turmentat va avea parte de o beţie cruntă, dacă îşi va scoate votul la licitaţie. În ipoteza că va pierde alegerile, Caţavencu va bine-merita un monument din partea patriei, aidoma eroului necunoscut. Căci dacă nici măcar arta unui şantaj cinstit nu te duce, azi, în Parlament, ci doar argumente palpabile, de felul găleţilor de plastic şi al mălaiului, la pachet sau în numerar, în loc să ne uităm la O scrisoare pierdută vom studia super-ofertele de la hipermarket din sezonul campaniei electorale. Iar dacă 2012 va fi şi anul comasării, s-ar putea ca bătrînul Caragiale să ne bîntuie cu două cuvinte: „Peste poate!“. (Cristian Teodorescu)

*

Caragiale şi liberalismul românesc

 

„Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului sângeros…” - I.L. Caragiale

               Ce era liberalismul român în perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX? El ar fi trebuit să fie expresia politică a intereselor burgheziei româneşti. Dar această burghezie era, cel puţin în momentul apariţiei statului român unificat (1859) în plin proces de formare. Capitalul românesc apare mai întâi sub forma capitalului comercial, iar sursa principală a comerţului în epocă fiind cerealele, el nu este apanajul exclusiv al burgheziei (ba chiar dimpotrivă – cel puţin până în momentul în care arendaşii – autohtoni şi alogeni – au preluat pe seama lor cea mai mare parte a producţiei agricole destinate exportului). De aceea, Şt. Zeletin are dreptate să conchidă că până în 1880 puterea politică a aparţinut unei oligarhii „care face tutela burgheziei fără a fi ea înseşi burghezie: ea se pune fără rezervă în serviciul intereselor capitalismului fiindcă acestea sunt interesele sale proprii.” Doar după 1880, crede doctrinarul liberal, are loc intervenţia mai activă în ceea ce priveşte capitalismul financiar (un rol esenţial revenindu-i Băncii Naţionale, controlată în tot intervalul 1881-1946 de către liberali) şi cel industrial (în special în urma legii liberale din 1886 de ocrotire a industriei naţionale). În aceste două sectoare burghezia autohtonă se vede confruntată însă cu concurenţa burgheziei străine (dacă nu de loc, măcar de neam), în special cea de etnie evreiască.

            Caragiale avea cunoştinţă despre ideile liberalismului în general: „Liberalii pretutindeni sunt iubitori de forme frumoase, de fraze şi de formule de senzaţie, filantropi nesocotiţi, considerând progresul omenirii ca o faptă a voinţii individuale, iar nu ca un rezultat firesc al mersului omenirii prin scurgerea vremilor.” Însă în ceea ce priveşte poziţia lui Caragiale faţă de liberalism aceasta oscilează în funcţie de poziţia aceluiaşi faţă de Partidul Naţional Liberal. Dar cumpăna nu este dreaptă, căci atunci când îi critică pe liberalii români prozatorul este mult mai acid decât atunci când face acelaşi lucru privitor la conservatori sau junimişti. Ceea ce credem că se va dovedi cu prsosinţă în rândurile de mai jos.

           Prima „intrare” în politică a lui Caragiale are loc la 1866 când, în Ploieşti, şcolarul semna pentru detronarea lui Al. I. Cuza: „Parca văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi şi noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 fevruarie. De câte ori ieşeam de la scoală, iscăleam toţi da si fiecare de mai multe ori… De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!” Ceva mai târziu, la 8 august 1870, tânărul Caragiale încinge sabia spre a apăra republica ploieşteană de o zi a liberalului Candiano-Popescu, entuziasmul civic al proaspătului republican fiind însă curmat de intervenţia mamei.

Bucurescii la 1860

            Activitatea de jurnalist politic Caragiale o începe în 1873, când colaborează la Telegraphul, oficios liberal (până în 1874). Telegraphul este o publicaţie agresivă, de nuanţă radicală, francofilă şi antidinastică. Redactorii revistei sunt republicani şi profesează cu o vehemenţă editorială de care Caragiale, mai târziu, se va distanţa ironizând-o şi pastişând-o. Multe dintre glumele (nesemnate, dar la care Caragiale probabil colaborează) din cadrul rubricii Curiozităţi au ca obiect administraţia conservatoare, albii şi gazetele oficiale.

            În perioada imediat următoare de asemeni scrie în publicaţii liberale: Alegătorul liber (1875-1876) şi Unirea democratică (1876-1877). Alegătorul liber este organul de presă al unui „comitet electoral” din care fac parte unii dintre „greii” mişcării liberale (I. Brătianu, N. Fleva, D. Brătianu, D. Sturdza, I. Ghica), gruparea care va realiza în cele din urmă unirea facţiunilor liberale în Partidul Naţional Liberal. Gazeta (iniţial autodeclarată a fi civică, iar nu politică) va ajunge să reprezinte comitetul central al Partidului Naţional Liberal. Cei atacaţi sunt tot conservatorii, dintre contribuţiile lui Caragiale putând fi identificată anecdota despre Karkalechi (anecdotă folosită şi ulterior de Caragiale: 1896 şi 1898). La Unirea Democratică I. L. Caragiale lucrează doar în calitate de corector.

            Deci în perioada 1873-1877 activitatea publicistică a lui Caragiale (alta decât cea din revistele de umor –Ghimpele şi Asmodeu) se circumscrie cercurilor liberale. Şi chiar dacă mai târziu (1889) el va face deosebirea dintre ziariştii care asigură umplutura şi editorialiştii politici condamnând trecerea unora ca cei din urmă de la un organ de partid la un altul, de coloratură diferită, nu putem accepta ideea că nu a subscris în nici un fel la ideile propagate în periodicele liberale. Activitatea de presă a unei grupări politice nelimitându-se doar la articole doctrinare ci şi la şicanarea permanentă a adversarilor, putem conchide că I.L. Caragiale a participat, alături de colectivele editoriale ale gazetelor respective, la campania de discreditare a conservatorilor, campanie finalizată cu preluarea guvernării de către liberali în 1866.

              Începând din 1877 şi până în 1881 I. L. Caragiale va fi redactor şi colaborator la oficiosul conservator Timpul în perioada în care acesta era controlat de Eminescu şi junimişti. Informaţiile legate de colaborarea sa la acest periodic sunt controversate. Nu sunt cunoscute toate colaborările sale (unele dintre articole par a fi realizate în colaborare cu Eminescu sau este greu de stabilit paternitatea lor). Din ceea ce i se poate atribui cu certitudine (pamflete, reportaje parlamentare, note de presă externă şi varietăţi) se constată că „ţintele” sale sunt C.A. Rosetti, D.A. Sturdza şi D. Brătianu. Pe de altă parte se pare că I. L. Caragiale a urmărit acutizarea conflictelor latente din tabăra liberală, amintind în articolele sale despre „sfâşierile intestine” sau „neîncrederea mutuală” dintre corifeii liberali. La Timpul Caragiale nu a produs prea multe articole de doctrină (ar fi fost şi greu, devreme ce ar fi trebuit să concureze nivelul doctrinar a lui Eminescu). Când o face totuşi, el preia idei şi argumente eminesciene: obligaţia liderilor din partidele naţionale de a fi români, caracterul arbitrar şi neconform cu tradiţia al legiuirilor liberale, facticitatea unei clase de ciocoi neproductivi şi vorbăreţi, contestarea capacităţii intelectuale a liberalilor. Tot în Timpul el ironizează Alegătorul liber, la care lucrase cu câţiva ani înainte.   În paralel cu activitatea la Timpul I. L. Caragiale redactează gazeta umoristică Bobârnacul (28 februarie – 31 martie 1879), publicaţie de campanie antiliberală. Aici principalele teme abordate sunt alegerile (cu ironizarea contribuţiei gărzii civice) şi rezolvarea problemei articolului 7 din Constituţie în spiritul conservatorilor şi al junimiştilor. În acest context C. A. Rosetti este poreclit „rabinul” şi „hahamul” iar problema articolului 7 este denumită „cestiunea românilor cu cusur” (trimiteri antisemite evidente). Seria Bobârnacului este întreruptă de plecarea lui I. L. Caragiale la Viena, în compania lui Maiorescu.

Bucurescii la 1860

 În toată această perioadă I. L. Caragiale a fost acuzat de partitism conservator. Cu toate că în 1885 Maiorescu a negat că teatrul lui Caragiale ar avea legătură cu politica de partid, orientarea antiliberală a pieselor sale de teatru era vădită pentru publicul cunoscător. În episodul numărării steagurilor din O scrisoare pierdută oricine putea citi episodul steagurilor din timpul vizitei ţarului Alexandru la Bucureşti (în perioada primariatului lui C. A. Rosetti), iar garda civică, scumpă liberalilor, devenise de mult un instrument de propagandă şi intimidare politică a opoziţiei.

            După premiera piesei O noapte furtunoasă (în care erau atinse unele dintre punctele nodale ale politicii interne liberale: Constituţia din 1866, gărzile cetăţeneşti, presa liberală) autorul a fost acuzat că lucrează „sub influenţa nouei direcţiuni din Iaşi, transferată actualmente la redacţiunea unui oarecare ziar ultrareacţionar din Bucureşti.” La premieră numeroşi membrii al gărzilor naţionale au fost prezenţi în sala Teatrului Naţional pentru a o fluiera – de altfel, reprezentarea ei a şi fost interzisă din „ordin de sus.” Mai mult: autorul a fost ameninţat cu bătaia iar guvernului liberal i s-a propus să suspende subvenţiile acordate Teatrului Naţional (pe motive patriotice).

             În 1885, apare o cotitură: după căderea comediei D-ale Carnavalului I. L. Caragiale colaborează câteva luni (iunie-octombrie 1885) la ziarul liberal Voinţa Naţională. Se pare că a făcut-o cu acordul liderului junimist P. P. Carp (încă din 1882 între junimişti şi liberali au avut loc tatonări în ceea ce priveşte colaborarea la guvernare.) La Voinţa Naţională  Caragiale este nevoit să se adapteze liniei politice a partidului de guvernământ, atacând pe mai toţi opozanţii de moment ai lui I. Brătianu (de la liberalii sinceri la conservatori).

          În iunie 1889 Caragiale revine la orientarea junimistă, scriind pentru Constituţionalul. Acest periodic (la care scria sub pseudonim şi Maiorescu) dorea să facă o opoziţie constituţională guvernului Catargiu-Vernescu (de orientare conservatoare). Deşi gruparea reprezentată de Constituţionalul  se dorea a fi independentă atât faţă de liberali cât şi faţă de conservatori, la alegerile parţiale din 1889 junimiştii şi liberalii lui I. Brătianu colaborează împotriva candidaţilor guvernamentali conservatori. În acest ziar îi apar lui Caragiale articole şi foiletoane literare, dar şi polemici şi pamflete (având drept ţinte atât pe conservatorul Lascăr Catargiu, dar şi pe liberalii Ghe. Vernescu şi D. Brătianu). Deşi nu face nici aici doctrină, Caragiale dă dovadă de cunoaşterea realităţilor româneşti, nu numai politice, ci şi psihologice: el acuză practica liderilor conservator (L. Catargiu) şi liberal (I. Brătianu) de a instrumentaliza necinstea posibililor colaboratori politici: „Ei personal sunt foarte oneşti, dar au o adevărată slăbiciune pentru neonestitatea altora. Ce e drept se vede clar că ei cultivă această plantă nu din interes moral sau artistic, ci din intenţiune pur utilitară /…/ pentru foloasele ce le dă ea pe ogorul politic.”Refuzul – echivalent pentru Caragiale cu un eşec major – Academiei de a-i acorda dramaturgului premiul Năsturel pentru literatură pentru anul 1891 l-a făcut pe acesta, dezamăgit, să nu mai scrie pentru o vreme. Încă din această epocă datează o nouă distanţare faţă de junimişti, Caragiale reproşând îndeosebi lui Maiorescu poziţia pe care acesta a avut-o faţă de Eminescu, în perioada din urmă a vieţii poetului (Ironie, Două note.)

           I. L. Caragiale revine în publicistica de partid în noiembrie 1895 (după ce se înscrisese în Partidul Radical al lui Panu) cu o altă voltă politică. Gazeta poporului, (la care este atras de către prietenul său Barbu Ştefănescu Delavrancea) era o gazetă liberală. Apărută la începutul lui 1895 ca instrument publicistic folosit contra guvernării conservatoare, la intrarea lui Caragiale în colectivul redacţional Gazeta poporului era deja un oficios de guvernământ. În paginile acestei reviste I.L. Caragiale lansează violente atacuri atât asupra conservatorilor (un astfel de atac, ce avea drept ţintă pe Anton Bacalbaşa, socialist trecut la conservatori, va avea drept efect replica lui Bacalbaşa în care i se reproşau lui Caragiale desele treceri de la o revistă de partid la alta, însoţită de faimoasele caricaturi realizate de Jiquidi) cât şi asupra junimiştilor. Resentimentar (se pare că aceştia nu-şi îndepliniseră anumite promisiuni) I.L. Caragiale trece la şicanarea sistematică a liderilor junimişti Maiorescu şi Carp. Este atacată de asemenea şi conduita politică a junimiştilor, gata oricând să realizeze un pact politic cu liberalii, în ciuda diferenţelor de doctrină.

Bucurescii 1860

 Când în 1896 G. Panu fuzionează cu conservatorii şi scoate Ziua, organ de presă al Partidului Democrat-Radical, I. L. Caragiale începe să scrie aici. Din articolele lui Caragiale din Ziua sunt cunoscute  doar cele dintre ianuarie-martie 1896 dar pe baza lor se poate identifica orientarea redacţiei. Ea îi atacă pe liberalii aflaţi la guvernare (Panu însuşi era un disident liberal, trecut în cele din urmă la conservatori) şi în special pe D. Sturdza (prim ministru şi preşedintele PNL) şi „oculta” (ce grupa pe „bătrânii” partidului în frunte cu Eugeniu Carada şi care pregătea preluarea şefiei PNL de către Ionel Brătianu). Printre articolele sale merită să fie menţionate în special cele patru îndreptate contra mitropolitului Ghenadie precum şi reportajul amplu dedicat modului în care D. Sturdza a încercat să manipuleze activitatea partidului naţional al românilor ardeleni („Culisele chestiunii naţionale”.)

          Din octombrie 1896 I. L. Caragiale începe colaborarea cuEpoca lui N. Filipescu, şi el liberal trecut la conservatori. Este epoca de maximă maturitate gazetărească, în care (fapt cu totul rar pentru el) Caragiale semnează cu propriul său nume. Deşi îi lipsea o adâncă cultură politică, geniul propriu şi adânca cunoaştere a psihologiei umane îl fac pe Caragiale să se ridice la înălţimea lui Eminescu în ceea ce priveşte caracterizarea epocii şi a politicienilor români.

           Una dintre primele concluzii la care ajunge I. L. Caragiale este aceea, comună cu junimiştii, a lipsei de competenţă şi onestitate a conducătorilor ţării, care nu reuşiseră să producă decât forme goale, fraze şi o vastă clientelă de partid. Răspunzători de această stare de lucruri sunt făcuţi liberali, şi în special liderul istoric al acestora, I. Brătianu: „Ieşiţi pe podul Mogoşoaii; mergeţi la şosea, la spectacole, oriunde; vedeţi această strălucitoare nobleţe, în cea mai mare parte de provenienţă transdanubiană în echipajele ei lustruite, aşa de proaspăt blazonate că nu li s-a uscat bine poleiala /…/ Toate răsărite în câţiva ani, ca prin farmece, în mijlocul uni popor eminamente agricol, care în loc să prospere şi el în acest timp a dat mereu înapoi. Cine este creatorul acestei mândre şi puternice caste nobiliare? Brătianu!”

            O a doua concluzie importantă (care de altfel transpare şi prin modul în care autorul Scrisorii pierdute a construit discursul lui Caţavencu, cel mai „liberal” dintre personajele sale de teatru) este asupra modului în care conştiinţa indivizilor poate fi manipulată prin discurs. Făcând apel la instinctele trezite de mecanismul oratoric ce face apel la emotivitate, discursul politic ajunge să fie golit de conţinutul de idei, fiind mai important prin felul în care se spune decât prin ceea ce se spune: „Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretind să mă încălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună ca un leu, şi când o strigă o dată Fraaţilor! Să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pace să judec; să mă aiurească /…/ pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!” Pentru discursul politic vizat de către Caragiale repetarea de cuvinte-lozincă („patrie”, „popor”, „ţară”, „ţărişoară”, „rromân”, „rromâncă”, „Rromânia””) sau formule („biata ţărişoară”)  distribuite într-un context fix de epitete le transformă pe acestea în concepte emoţionale, care scapă analizei spiritului critic. Denudând mecanismele şi logica acestui discurs politic, I. L. Caragiale sugerează că negarea unui anumit tip de societate şi de politică implică şi negarea limbajului lor predilect.

După Epoca, I. L. Caragiale colaborează pentru scurt timp (sfârşitul lui 1897 şi începutul lui 1898) la alte două periodice aliate conservatorilor, şi anume Drapelul lui P. S. Aurelian şi Evenimentul  lui G. A. Scorţescu (ambele, dizidenţe liberale de la Bucureşti şi respectiv Iaşi). De această dată în calitate de colaborator pentru articole de consideraţii generale sau umplutură. Nu va mai scrie cu periodicitate după 1898 pentru gazetele româneşti: câteva Notiţe critice pentru Universul, o nouă încercare cu Moftul român (1901), după care se stabileşte cu familia în Germania. ( autor: Tudor Zlati  http://national-liberal.ro/)

 *

              E mai putin cunoscut faptul că I.L Caragiale s-a stabilit in 1905 la Berlin, unde a și murit. Mai înainte avusese o tentativă de a se stabili la Cluj. Motivul a fost că cu câtiva ani mai inainte a fost acuzat de plagiat pentru "Năpasta", iar criticii au fost foarte virulenți. Cu o imagine aproape terfelită a dorit să plece spre Ardeal, însă atacurile la adresa sa au continuat. Pleacă în Germania și ajunge la Berlin, unde se decide să se stabilească definitiv.

           Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

             Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până in toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român.

             Tot atunci i-a trimis fiului sau Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

           A publicat în revista literară bimensuală Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolo Machiavelli, Nunta lui Belfagor.

                În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului . (http://www.agentia.org/)

*

Grecii, mai interesati de opera lui I.L.Caragiale decit conationalii sai 

             La inceputul acestei saptamini, Centrul de cercetari teatrale din Atena a organizat in insula Kefallonia un congres dedicat in exclusivitate dramaturgului roman I.L.Caragiale, de la a carui nastere s-au implinit, pe 30 ianuarie, 150 de ani.

          Printre invitati s-a numarat si criticul literar iesean Ioan Holban, directorul Teatrului National, care a sustinut comunicarea cu tema "I.L.Caragiale – fiul unui emigrant din Kefallonia – fondatorul dramaturgiei romane". "Majoritatea comunicarilor au avut ca punct de plecare o descoperire recenta facuta de gazde, care a revolutionat pur si simplu biografia scriitorului Ion Luca Caragiale. Este vorba de citeva acte prin care se atesta faptul ca bunicul celebrului dramaturg, Stefan, este originar din insula elena Kefallonia, si nu din Idria, cum au sustinut George Calinescu si Serban Cioculescu. Mai mult, familia nu se numea Caragiale, ci Karaialis, noul nume fiindu-i dat, dupa toate probabilitatile, chiar de catre domnitorul Caragea, impreuna cu care a sosit in Tara Romaneasca", ne-a spus dl Holban. Care ne-a marturisit ca a ramas foarte impresionat de felul in care grecii ii cinstesc si ii pun in valoare pe cei care au dus faima natiei peste hotare, si nu numai. 
         Toate acestea se intimpla in Grecia, in plin "An Caragiale" romanesc, in vreme ce in Romania se publica istorii literare in care nenea Iancu este pus la colt pentru "vina" de a-si fi descris contemporanii exact asa cum au fost. De unde si trista concluzie ca, spre rusinea noastra, grecii sint mult mai interesati de Caragiale si de opera lui, de care ii leaga, pina la urma, un insignifiant amanunt biografic. 
(Rosana Heinisch - http://www.evenimentul.ro)

Mos Nicolae poposeste la copiii din comuna Bira

Maria Agafiţei – Nu furaţi zâmbetul copiilor
 

Îmi amintesc cu nostalgie de serile aşteptate cu nerăbdare, dinaintea  venirii lui Moş Nicolae, când pregăteam cizmuliţele pentru Moşu, care sosea în fiecare an odată cu primii fulgi de nea, odată cu primele  portocale ce înmiresmau zilele de iarnă ale copilariei noastre.
Acum, departe de ţară, uniţi doar de www.copiisaraci.ro, suntem din nou legaţi prin firul amintirilor, de anii copilăriei, din ţara natală.
Anul acesta, Moş Nicolae, contrar poveştii a vrut să se arate în satele Rediu şi Bâra prin Dna. Agafiţei, o româncă adevarată, care nevoită sa plece în bejenie, la muncă, pe meleaguri străine, ca mulţi alţi compatrioţi, muncitori în cele ţări civilizate ale Apusului, nu şi-a uitat ţara şi  plină de dragoste şi compasiune faţă de copiii din localitatea natală, a trimis din Italia 30 pachete cu cadouri pentru comuna Bâra si 60 pentru comuna Rediu, în greutate totală de aproape 300 kilograme, dorind să facă o bucurie copiilor din aceste sate. Pachetele aveau dulciuri, diferite jucării şi tot felul de surprize menite a aduce bucurie în sufletele copiilor necăjiţi din satele pomenite mai sus, cumpărate de soţii Agafiţei, cu bani munciţi din truda lor.

Un eveniment extraordinar pentru o fetiţă de 11 ani, Diana Năstase din Rediu a avut loc astăzi, când a fost invitată la magazin de către Dna. Agafiţei, unde i-au fost cumpărate haine şi alte accesorii vestimentare, fiindcă trebuie să spunem, Diana este foarte săracă, venind aproape fără papuci în picioare. “Oare visez sau mi se întâmplă mie asta??” spunea cu boabe de lacrimi în ochi, copila.. Moş Nicolae îi şterge lacrima prin mijlocirea Doamnei Agafiţei, care, cu altruismul omului simplu dar cu suflet mare, doreşte să aline din suferinţele celor nevoiaşi. Dorim să auzim mai des astfel de  întâmplări, să auzim mai des glasul românilor adevăraţi, care reuşesc să treacă peste meschin, banal, zgârcenie, invidie,  oferind din mult puţinul lor şi altor oameni, celor nevoiaşi, puţină bucurie şi zâmbet. O felicităm sincer pe Dna. Agafiţei pentru generozitatea dovedită şi îi urăm, acum în preajma Sărbătorilor, un cald “La mulţi ani”!

Cuvintele simple ale Dnei Agafiţei, dar pornite dintr-o inimă mare, de la un om cu calităţi morale deosebite, arată o persoană dornică de a-şi schimba statutul social, de a nu lăsa viaţa să o copleşească cu grijile şi nenorocirile ei, de a face lucruri bune, constructive, pentru ea şi pentru cei din jur, sunt adunate în prefaţa unui volum de gânduri de suflet, de simţire..

“Aceste gânduri ale mele în cuvinte versificate sunt simţite şi scrise din dragoste pentru poporul român, durerea mea este că mulţi români din ţară o duc greu, sunt rămaşi fără locuri de muncă, în imposibilitatea de a-şi creşte copiii, de a îşi întreţine familiile, etc. Din experienţa muncii mele în Italia, am vazut cât de greu muncesc femeile românce acolo! Dar sunt cele mai apreciate şi căutate, respectate, pentru că sunt harnice şi gospodine, cu experienţă de muncă.
Ce mai spun în cuvintele mele versificate? Despre bărbaţii rămaşi acasă, în ţară, pentru că în Italia se găseşte greu de lucru pentru ei, unii sunt serioşi, iar cu banii primiţi de la soţiile lor, fac cele necesare pentru gospodărie şi copii şi rămân în continuare cu soţiile lor; dar cei slabi de înger cheltuiesc banii aiurea pe felurite tentaţii, unii ajungând la divorţ, astfel bietele mame îşi poartă copiii cu ele în pribegie.
O altă situaţie descrisă în versuri, arată că statul în „epoca de aur” comunistă, avea mai multă grijă de om, fiecare avea asigurat un serviciu, casă, oamenii erau ajutaţi.
Nu sunt pentru reîntoarcerea la comunism. Dar cum s-a făcut că dintr-o ţară frumoasă, cu multe şanse de dezvoltare pentru viitor, am ajuns a fi o ţară la nivelul celor subdezvoltate?
Nu fac politică, dar mă doare sufletul de cetăţenii români şi de ţărişoara noastră! Unde eşti tu Ţepeş Vodă să faci ordine în Ţara Românească?
Vă iubesc şi vă ador pe toţi Românii!”

Vineri 9 decembrie 201, Editura Musatinia si Societatea Culturala George Radu Melidon, reprezentată  de  bibliotecar Silvia Mayerhoffer şi bibliotecar Doina Enea,au oferit, pe langă darurile aduse din Italia, alături de doamna Maria Agafiţei, cărţi editate la Editura Muşatinia din Roman.

 

Invitaţii s-au bucurat de primirea călduroasă, din partea domnului primar Dănuţ Petraru şi domnului viceprimar Constantin Ciobanu, gazdele evenimentului.

De  asemeni a fost lansat volumul Doamnei Maria Agafitei "Asculta cu inima". In cuvintele scrise de doamna Maria Agafiţei am regasit soarta a mii daca nu zeci de romani plecati din tara la muca de nevoie. Aici este cioplit strigatul lor de durere si deznadejde dar plin totusi de speranta, un strigat constructiv indreaptat inspre un maine mai bun pentru toti romanii.

1 decembrie ziua naţională a României

“…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. [...]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere inter state: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele

Vechiului Regat. [...]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial - instituţională care este statul naţional.[...]

O necesitate istorică - naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional - s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”(istoric Florin Constantiniu)

Unirea Basarabiei cu România

Basarabia, prima provincie care s-a reîntregit în hotarele româneşti. Unirea a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărţirea de imperiul multinaţional în care provincia româneasca a fost înglobata forţat in 1812.

Lupta de eliberare naţionala a luat amploare in aprilie 1917 odată cu constituirea Partidului National Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc.

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit ca organ legislativ Sfatul Ţării. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Preşedinte al sau a fost ales lon Inculeţ.

În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească.

Tulburările provocate de bolşevici în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse odată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, au creat noi agitaţii în Basarabia. Conducătorii Republicii Democratice Moldoveneşti au cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România iar la 24 ianuarie 1918 Republica Moldovenească şi-a proclamat independenţa.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a votat în favoarea Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România, după cum urmează: din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu

România!”

Actul Unirii votat de Sfatul Ţării
la 27 martie St. V. 1918

 În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ;

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;
Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

 

Unirea Bucovinei cu România

Bucovina, a doua provincie care s-a reîntregit în hotarele româneşti. Acum 93 de ani, la 28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară Basarabiei - la 27 Martie - şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918.

Bucovina, în traducere “Pădure de fag”, este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775. După pacea încheiată la Kuciuk-Kainargi în 1774, în urma războiului ruso-turc început în 1768, austriecii, ca recompensă că i-au ajutat pe turci, cerură “o rectificare de frontieră în sudul Galiţiei”, necesară trecerii din Transilvania în Galiţia, nou anexată. Astfel, contra bani grei şi daruri scumpe, Turcia cedă Austriei un “coridor” care cuprindea nu o fâşie îngustă de teren, ci întreg ţinutul Cernăuţilor, cea mai mare parte a ţinutului Sucevei, vechea capitală a Moldovei, cu mausoleul descălecătorilor de la Rădăuţi şi cu mormântul lui Ştefan de la Putna.

În zadar protestară boierii şi clerul, în frunte cu domnitorul Grigore Ghica, ucis de turci la 1 Octombrie 1777; timp de 144 de ani acest teritoriu românesc a rămas sub ocupaţie străină, până în anul de graţie 1918. Imperiul habsburgic a nesocotit sistematic drepturile limbii române, a stingherit dezvoltarea culturală şi a spoliat bogăţiile provinciei. Mulţi patrioţi bucovineni au fost nevoiţi să emigreze.

Timp de 10 ani, Bucovina a stat sub administraţie militară iar în 1786 a fost înglobată Galiţiei. Abia prin constituţia austriacă din 1849 a fost despărţită de Galiţia şi declarată provincie autonomă a Casei de Austria. În 1860, Bucovina şi-a ales o Dietă, cu stemă şi drapel proprii şi era reprezentată în Parlamentul vienez prin deputaţi români.

Faţă de Viena, fruntaşii politici bucovineni au avut o politică protestatară, începând cu episcopii Dosoftei Herescu şi Isaia Baloşescu, cu fraţii Hurmuzachi, cu mitropolitul Silvestru, cu dr. Gh. Popovici şi Iancu Flondor şi întreaga generaţie a Unirii. Românii bucovineni au manifestat in permanenta opoziţie faţă de politica de des-naţionalizare a guvernului austriac, o primă acţiune fiind manifestaţia studenţească de la Putna din 1871, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea mânăstirii. Au participat personalităţi ca Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, viitorul istoric A. D. Xenopol şi Ciprian Porumbescu. Bucovinenii au salutat independenţa de stat a României din 10 mai 1877, voluntari dintre ei participând la războiul din 1877/78.

Existau o serie de asociaţii academice patriotice ca “Arboroasa”, “Junimea”, “Bucovina”, “Moldova” sau “Dacia”, alături de societăţi politice – “Concordia”(1885) cu “Gazeta Bucovinei”(1892). În 1905 se întemeiază Partidul Naţional Român, iar din 1906 reapare “Gazeta Bucovinei”, sistată în 1897. Din 1907, se introduce votul universal, direct şi secret, exercitat de bărbaţii de peste 24 de ani.

Bucovina, aflată la graniţa celor două imperii, habsburgic şi ţarist, a devenit în 1914 – odată cu declanşarea primului război mondial – teatrul unor operaţii militare. La 2 Septembrie 1914, cazacii generalului Pavlov ocupă Cernăuţii, dar în Octombrie austriecii reocupă provincia. La 17 Iulie 1916, Ion I. C. Brătianu semna la Bucureşti, cu miniştrii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei o convenţie prin care se garanta integritatea teritorială a României şi reunirea Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului la Vechiul Regat.

În August 1916, România intră în război de partea Antantei, dar în Decembrie 1916 armata română este nevoită să se retragă în Moldova, inamicul ocupând 2/3 din teritoriul ţării, inclusiv Bucureştiul. Habsburgii vor dezlănţui o adevărată prigoană împotriva românilor bucovineni, mulţi luând drumul exilului. Ei au alcătuit, la Bucureşti, Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de istoricul Ion Nistor.

Bucovina etnică 1910

La 9 Iunie 1917 are loc primirea oficială, în Piaţa Unirii din Iaşi a primelor detaşamente de voluntari bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni. La 22 Octombrie 1918, profesorul Sextil Puşcariu şi alţi patrioţi bucovineni scot primul număr al ziarului “Glasul Bucovinei”, difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania şi în Basarabia.

La 27 Octombrie 1918, se reuneşte la Cernăuţi Adunarea Constituantă, sub preşedinţia lui Dionisie Bejan, care hotărăşte “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. Adunarea a ales un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, care, la rându-i, instituie un guvern alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor. Noul guvern cere ajutorul armatei române şi astfel, la 9 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina, iar două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuţi, rezervându-li-se o primire entuziastă. De acolo, ele ajung până la vechea graniţă a Bucovinei de la Ceremuş, Colacin şi Nistru. La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează “Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918 asupra puterilor Ţării Bucovina”, prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina. Sextil Puşcariu, ajuns secretar de stat la externe, pleacă la Iaşi pentru a mulţumi Regelui Ferdinand pentru trimiterea armatei în Bucovina. După audienţă, se întâlneşte cu Ion Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, cei doi vechi prieteni ajungând la concluzia unirii necondiţionate a Bucovinei cu România. Revenit la Cernăuţi la 23 Noiembrie, Ion Nistor înmânează şefului guvernului, Iancu Flondor, un mesaj din partea guvernului român.

Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 Noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”. La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii germanilor, polonezilor, ucrainenilor şi evreilor, dar n-au dat curs invitaţiei decât germanii şi polonezii.

Marea zi pentru Bucovina sosise. La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, tricolorul românesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm:

“Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M .S. Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

Şeful guvernului, Iancu Flondor, dădu apoi citire Declaraţiei de Unire, care preciza că “de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României” (Ion Nistor, “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 396-397).

Ion Nistor a făcut o amplă expunere a motivelor istorice ale acestei declaraţii de unire, care a fost adoptată în unanimitate. Votul Congresului a fost adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand printr-o telegramă. Regele a răspuns prin următorul mesaj: “Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresiune a voinţei întregului popor al acestui vechi pământ românesc, a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul Român. Din adâncul sufletului mulţumesc Proniei divine că mi-a îngăduit ca, sub domnia mea, fiica răpită acum 144 de ani să se reîntoarcă la sânul ţării-mame, aducând noi forţe pentru propăşirea neamului. În aceste clipe înălţătoare, gândul meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel, fără şovăire şi însufleţiţi de un patriotism cald, ziua binecuvântată de azi. Cu adâncă recunoştinţă primesc, dar, în numele poporului meu, întruparea Bucovinei la Regatul Român, asigurând populaţia Bucovinei că în mine va găsi mereu un sprijin tare şi o dragoste părintească”.

Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care, a doua zi, 29 Noiembrie, a prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand Actul Unirii. Duminică 1 Decembrie 1918, Suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din Bucureşti, în timpul căreia a sosit şi telegrama de la Alba Iulia vestind unirea Transilvaniei cu România. Entuziasmul acestor zile sfinte din istoria României a întrecut orice aşteptare.

Apoi, actul Unirii Bucovinei cu Ţara a fost adus la cunoştinţa guvernelor din Iaşi, Paris, Londra, Roma şi Washington.

La 31 Decembrie 1919, apare Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei cu România cu următorul cuprins: “Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne de-a pururi unită cu Regatul României”. Semna Regele Ferdinand I si Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor externe. Tot la acea dată fu semnat şi Decretul-lege privind administraţia Bucovinei, care instituia un secretariat administrativ cu 9 secretariate de serviciu.

Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain, care preciza că Austria renunţă la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. Camera şi Senatul român au ratificat la Bucureşti, la 31 Decembrie 1919, Unirea Bucovinei cu Ţara iar prin recunoaşterea Unirii de către Congresul de pace de la Paris şi prin includerea ei în Constituţia României din 1923, memorabilul act al Unirii Bucovinei cu Regatul României din 28 Noiembrie 1918 a rămas definitiv.

Istoricul Ion Nistor a fost numit administrator al Bucovinei, cu rang de ministru. El a sosit la Cernăuţi la 5 aprilie 1919, luând parte la slujba de Sf. Paşti săvârşită de mitropolitul Vladimir Repta în catedrala mitropolitană. A convocat un consiliu pentru alcătuirea programului de guvernare, care a luat hotărârea reintroducerii limbii române ca limbă oficială în administraţie, justiţie şi şcoală. La 24 Octombrie 1920, s-a inaugurat Universitatea românească din Cernăuţi, în prezenţa Familiei Regale. Reorganizarea universităţii s-a făcut cu ajutorul profesorilor de teologie, în frunte cu Vasile Tarnavski, noul rector devenind Ion Nistor.

După votarea Constituţiei României Mari din 1923, Bucovina s-a integrat cu totul în viaţa politică şi administrativă a Regatului Român. Biserica Bucovinei şi-a păstrat mitropolia la Cernăuţi cu episcopia sufragană a Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi. Noul mitropolit a fost Nectarie (1924 – 1935), urmat de Visarion Puiu (1935 – 1940) şi de Tit Simedrea (1940 – 1945). În 1925 s-a soluţionat problema Fondului bisericesc al Bucovinei, administrat de Congresul bisericesc sub conducerea mitropolitului.
Pentru promovarea vieţii artistice, s-a înfiinţat Teatrul Naţional şi Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cernăuţi.„Glasul Bucovinei” anunţă rezoluţia Congresului General prin care se decide unirea Bucovinei cu România

Din nefericire, epoca de pace a Bucovinei avea să fie de scurtă durată. Urmare a ultimatumului rus din 27 Iunie 1940, a doua zi armata roşie a ocupat Bucovina de nord, ocupaţie care a durat iniţial până la 5 Iulie 1941, când trupele armatei române izgoniră pe invadatori din Bucovina. Generalul Calotescu fu numit de către Mareşalul Antonescu guvernator militar al Bucovinei. Autorităţile civile şi bisericeşti se reîntoarseră la Cernăuţi. În August 1944 ruşii ocupă din nou Bucovina, iar la 12 Septembrie România fu obligată să semneze, la Moscova, armistiţiul cu guvernele Naţiunilor Unite, prin care nordul Bucovinei (judeţele Cernauţi si Storojineţ), rămâne sub stăpânirea U.R.S.S. Tratatul de pace de la Paris, din 10 Februarie 1947, a ratificat 

 această nedreptate istorică

.

Plecându-ne cu pioşenie în faţa celor care, acum 90 de ani, au realizat Unirea Bucovinei cu Patria - Mamă, încheiem cu cuvintele unui alt fiu celebru al Bucovinei, poetul Vasile Posteucă:
“Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. Ea poate fi numai încălcată, pusă-n lanţuri şi ţinută, până ce dreptatea Providenţei vine şi-i trânteşte pe asupritori la pământ. Şi ziua aceasta a restaurării dreptăţii în lume va veni! (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie” (“Cuvântul Românesc”, Nov. 1992, p.

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România de la 28 noiembrie 1918

"Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarele acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranitătii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României".

Unirea Transilvaniei cu România

Transilvania, a treia provincie care s-a reîntregit în hotarele româneşti. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi.

Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.

Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

 

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei lui Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe cărările  înfrângerii, spre Germania.

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a Statului Român.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie - 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate: cehă, slovacă, austriacă, slavii din sud, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.

Declaraţia de la Alba Iulia

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declaraţia de la Alba Iulia:

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

 

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

 

 

delegaţia de Poiana Sibiului

 

delegaţia de Arad

 

delegaţia de Bistriţa

 

 

delegaţia de Braşov

 

delegaţia de Bucureşti

Consiliul Dirigent

Consiliul Dirigent a fost guvernul Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Naţional, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Preşedintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Naţional Român, doi din partea Partidului Social - Democrat din Transilvania şi 3 independenţi), după cum urmează:

• Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident şi ministru de interne
• Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe
• Ştefan Cicio-Pop (PNR), apărare
• Aurel Vlad (PNR), finanţe
• Vasile Goldiş (PNR), culte şi instrucţiune publică
• Aurel Lazăr (PNR), justiţie
• Ioan Suciu (PNR), organizarea şi pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităţilor de la Bucureşti)
• Iosif Jumanca (PSDTB), industrie
• Romul Boilă (PNR), comunicaţii
• Emil Haţieganu (PNR), codificare
• Ion Flueraş (PSDTB), sănătate
• Victor Bontescu (indep.), comerţ şi agricultură
• Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate
• Octavian Goga (indep.), fără portofoliu
• Valeriu Branişte (PNR), fără portofoliu

Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis "Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie". Serviciile publice au rămas în competenţa Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului au trecut în competenţa guvernului central de la Bucureşti. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniştri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional îşi pierdea competenţa în favoarea guvernului central.

Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe. Consiliul Dirigent a numit prefecţi în toate aceste 23 de judeţe, precum şi încă trei prefecţi pe lângă primarii oraşelor Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost dizolvat pe data de 4 aprilie 1920.